IARTA MA CA AM PACATUIT,PARINTE...

Iarta-ma parinte caci am pacatuit….
Confesiune despre noi, confesiune despre mine ,si despre tine , despre fiecare in parte , idei disparate si inutile pe care nu reuseam sa le pun in ordine, imi trec si acum prin minte dar sunt ca un zumzet de albine primavara cand infloresc salcamii. Nu mi-a pasat cate greutati am trecut, nu mi-a pasat la ce nimic altii au redus toate realizarile mele, mi-a pasat in schimb de mine de ceea ce am facut eu pentru mine, oare egoismul intra in categoria pacatelor capitale???
Cred ca da, dar sincer chiar nu imi pasa , mi-ar fi pasat daca ar fi contat ? Nu ,sincer , chiar nu mi-ar fi pasat. Motivul ??? Unul foarte simplu, m-am obisnuit sa gandesc pentru mine sa iau hotarari pentru mine, sa fiu independenta si sa ma descurc „sontac ,sontac” sau topaind ,singura, da ....singura.
Am o fire groaznica, analitica ,genul care despica firul in 10 mii de bucatele ,e adevarat, optimista , mult prea optimista de cele mai multe ori , si cred din toate puterile in ceea ce „trebuie” facut in mod corect, uit insa ca principiile mele nu corespund cu ale altora sau ca ceea ce eu numesc principii altii le numesc „fitze”.
Uit de asemenea ca pentru fiecare dintre noi realitatea este diferita si ,
incontestabil atat de minunat de monotona. Din acelasi motiv al monotoniei exista amantii si amantele, exista drogurile , exista fumatul , exista dependenta de adrenalina , exista alte milioane de vicii ,exista de asemenea crima si criminal, depresii si plictiseala ,toate de-a valma intr-o lume in care marea majoritate viseaza cai verzi pe pereti , isi doreste numai bine ,dar de fapt isi spun in barba „de te-as vedea mulat pe-un stalp cu masina aia bengoasa tocmai la stirile de la pro tv de la ora 5 ( in prime time) nu m-ar deranja „ .
Oare daca injuri in gand pe al’ de te enerveaza la culme ,intra tot in categoria pacatelor capitale? Ar trebui sa il injuri in gura mare , sa strigi cat te tin bojocii :”
Baaaaai tarane , vedea-te-as' prin tribunale , sapte generatii de acu
incolo!!!” ,numai pentru ca a indraznit sa isi faca loc pe langa tine intr-un mijloc de transport in care, si asa , se sta ca intr-o cutie de sardele in sos tomat . Dar despre nesimtirea babei care se posteaza cu subanteles langa un biet tinerel care abia a avut ocazia sa se aseze pe un scaun in autobuz,:P desi in spatele „carutei huruitoare” mai sunt locuri libere , doamna vrea cu tot dinadinsul sa stea ea pe locul ala si cu o
nesimtire crasa ii spune : „Tinere , ridica-te nu vezi ca sunt in varsta????” De cand si pana cand , batranetea este „by default” o caracteristica a impunerii respectului???? Din ultimele mele documentari rezulta ca respectul se castiga , nu
se impune si nici nu se cerseste in mijloacele de transport. Dar replica de capatai ramane totusi „ aaaaahhhh tineretul din ziua de azi nu mai are cei 7 ani de acasa, nu mai stie ce este respectul.” Suna atat de subtil a „injuratura de mama „ replica asta incat mie personal imi ridica parul pe ceafa de cate ori o aud.
Imi amintesc cu o oarecare placere despre o intamplare petrecuta acum vreun an in tren , mergeam la Bucuresti , la un curs, ca de obicei nu aveam nici cel mai mic chef sa stau de vorba cu „doamnele” din „sageata” asa ca , imi las parul liber , imi bag castile de la telefon in urechi, dau sonorul la un volum decent ,astfel incat sa pot auzi si ce conversatii savante au ...doamnele de pe langa mine
(nu de alta dar eram sigura ca pana la urma or sa mi se adreseze cu vreo cerere si imi era sa nu fac pa surda degeaba) . Buuuun, toate bune pana aici, dar, la Ploiesti satra babaciunilor purcede la urlete catre un copilas de vreo 15 ani pirpiriu si vai de el care tara dupa el o ditamai valiza , cum ca le calcase din greseala pe picioare si ca nesimtirea nu are limite . Ma uit in jur sa vad care-i baiul asa deranjant incat sa inceapa sa caraie ca un stol de ciori si dau cu ochii de june
( mai mic de statura decat mine si slab ca un tar) , il ajut voiniceste sa isi puna valizoiu’ sus , si ma asez politicos din nou pe bancheta dupa ce in prealabil imi castigasem un admirator din bietul copil. Pleca trenul din gara, si vad ca din sacul copilului apare parca furisat o carte , raman interzisa.... „generatia de azi mai citeste???” ,ma intreb ilogic in sinea mea. Ma uit admirativ la el, el se inroseste ca racul si cu voce tremurata imi spune ca a gasit cartea la libraria de pe peronul garii
si in loc de vreo revista colorata a preferat sa cumpere o carte. E randul meu sa cad intr-o muta admiratie , si incep sa turui in termeni literari si ciudati pentru pasaretul babacios, despre autorul cartii si despre carte in sine ( Anne Rice, Vampirul Lestat) , la care se face liniste, zumzetul de mai inainte inceteaza si toata lumea din compartiment asculta conversatia dintre mine si „baietul nesimtit” . Mi a
placut foarte mult faptul ca acel baiat , indiferent de modul in care era imbracat , vorbea foarte elevat, avea propriile idei despre „ iubirea monstrului din noi” asa cum s-a exprimat el referindu-se la acel personaj de poveste , Lestat, m-a facut sa imi aduc aminte de ceea ce credeam eu la vremea cand devoram cartile acelea pierzand nopti intregi la lumina veiozei si certandu-ma dimineata cu mama pentru
ca nu puteam sa ma trezesc la timp sa plec la scoala , mi-am adus aminte de faptul ca in liceu citeam carti mult mai putin potrivite pentru varsta de atunci iar acum ador sa citesc carti pe care ar fii trebuit sa le citesc atunci , un exemplu???
„ Cronicile Narniei „ de Carl Lewis.
O calatorie atat de placuta nu am mai avut de atunci ....
Tot in categoria pacate capitale intra si respectul pentru cei in varsta ...
Am avut parte de calatorii de cosmar , nu in tren, ci in mijloacele de transport in comun, nu numai cu o ceata de babe care croncaneau a criza, ci cu o ceata de asazisi cocalari de cartier cu mainile pline de telefoane „jmechere” si din care se revarsau absolut dezgustator cele mai noi manele downloadate de pe „odc” sau alte link-uri la fel de obscene pentru mintea mea inchipuita si pe care indubitabil le ascuta tot autobuzul . Vrei nu vrei devii rand pe rand manelist, rocker, punkist sau
de ce nu , emo atunci cand ai prostul obicei sa iti muti fizicul prin oras cu ajutorul mijloacelor de transport in comun. Dar asta se intampla seara, ca dimineata nu am ocazia sa calatoresc decat in companii alese , cum ar fii un „dandy” scapatat de vreo 80 de ani care se posteaza smechereste si cu subanteles langa scaunul pe care ma asez foarte confortabil cu un curs in brate si citind de zor , dupa ce , vreo
cateva minute bune si-a strambat gatul sa vada ce citesc ii vine stralucita idee sa ma intrebe la ce statie ma dau jos, raman interzisa si trecand peste surpriza ,nu imi vine in minte alta idee decat sa il intreb senin : „ de ce ?” raspunsul vine prompt ca un glont tras dintr-un pistol de sinucigas : „ as vrea sa stau si eu jos... „ . Incerc sa
imi controlez tremurul incontrolabil (nervozitatea se putea observa dupa zvacnetul venei de la tampla ascunsa de sapca) si ii raspund foarte politicos (desi o umbra de ironie tot era in vocea mea) : „ dar sunt locuri libere mai in spate , va rog , poftiti ...„ probabil vizibil socat de raspunsul meu (dau vina pe faptul ca nu avea ochelarii pe
nas sa vada si alte locuri libere) incepe a mormai in barba tot felul de invective la adresa „tineretului din ziua de azi” fapt de care spuneam mai sus ca mie personal imi repugna profund , deoarece parintii mei m-au crescut foarte bine , mi-au insuflat principii sanatoase si nu au absolut nici o vina pentru modul in care eu aleg sa ma comport in societate la varsta pe care o am. Cineva spunea ,si pe drept , ironia este
apanajul celor inteligenti , un singur argument contra as avea la aceasta replica, ironia este apanajul celor care o inteleg .
Ma intreb daca tot din categoria pacatelor capitale face parte si nervozitatea
E frapanta comedia umana ,mai ales atunci cand ai de a face oameni din toate paturile societatii . Sa luam ca exemplu statul la coada la Administratia Financiara
(putem alege orice alta coada unde trebuie sa dai bani la Stat dar asta mi s-a parut relevanta , coada ma refer) .Zi de miercuri, mijloc de saptamana , cand te astepti ca functionarul de la birou sa fie inca in forma maxima , sa mimeze macar o umbra
furisata de zambet cand te saluta , in schimb insa ,dupa vreo ora de stat in picioare in fata unui geam de sticla cu „ochiul legii” asupra mea ,apare la gemuletul minuscul o „cucoana” cam ciufuta si care intinde mana la mine mai ceva ca cersetorul de la intersectia din Victoriei. Jenata ,o intreb : spuneti-mi va rog daca la dumneavoastra pot plati impozitul pentru casa ? Am un soc...cand vad ca femeia se
inroseste mai sa imi faca impresia unui atac cerebral , si din difuzoarele posate deasupra sus-numitului geam incep sa se reverse sacadat niste cuvinte prea putin magulitoare pentru propirul meu orgoliu , „ domnisoara sunteti chioara,nu vedeti
ce scrie aici??? „ sincera sa fiu mi-a sarit mustarul si i-am raspuns : „ doamna draga, nu sunt chioara, dar nici analfabeta, dar colega de la ghiseul de care apartin eu cred ca a cazut in toaleta si dumneavoastra a-ti tras apa dupa dansa ca deja stau de o jumatate de ora la ghiseul ala si nu mai vine nimeni desi scrie foarte clar ca ar trebui sa fie cineva acolo .„ Nimic mai simplu decat o doamna fara pic de bun
simt care sa ma intrebe daca sunt analfabeta si sa-mi faca ziua si asa ruinata de oboseala ,mai senina .Dupa cum spuneam nervozitatea parca intra in categoria „pacatelor capitale” ,deoarece te face sa spui lucruri pe care in mod normal si in circumstante absolut obisnuite ,reusesti sa le controlezi, reusesti ca fiinta cugetatoare ce esti, sa nu ii spui „proasta ingramadita” functionarei care te face chioara, reusesti sa nu injuri soferul care, parca de afurisit , calca cu sete in baltoaca pe langa care treci si te stropeste din cap pana in picioare, reusesti sa te
ridici de pe scaun chiar daca nu ai chef cand vezi o femeie insarcinata tocmai in virtutea faptului ca sti cat de obositor poate fii , reusesti sa nu injuri nesimtirea celui care trece pe langa tine si te loveste din greseala sau din graba.
Ma intreb cat des reusim sa ne controlam astfel de porniri ,poriniri absolut normale ar spune unii, sau nefiresti ar spune altii . Care este procentajul situatiilor in care eu personal m-am abtinut sa nu izbucnesc precum Etna ,cand ma enerveaza ceva, cand vreo doamna mai in varsta face comentarii la adresa comportamentului meu sau al altuia ,care sunt situatiile cand aleg sa tac ,sau sa mormai in barba???
De ce sunt doar anumite sintuatii cele care ma fac sa-mi ies din normalitate, care e normalitatea personalitatii mele??? Daca ar fii dupa testul cel mai banal de personalitate, atunci probabil ca sunt o persoana colerica ,sunt o persoana care sare in sus ca un arculet de cate ori ceva nu este conform cu imaginea pe care mi-o construiesc eu in minte despre acel lucru ,persoana , de ce nu, despre o anumita situatie. Imi fac in minte o imagine a acelei persoane ,si, cand ajung sa o cunosc
poate intra in acel tipar ,sau poate fii departe de a se incadra in forma pe care eu am ales-o pentru respectiva persoana. Imi construiesc in minte adevarate scenarii ,despre cum va decurge o anumita conversatie, de cele mai multe ori , si mai ales, in situatiile in care cunosc cat de cat punctele forte si cele slabe ale persoanei cu care urmeaza sa am respectiva conversatie, aproape totul decurge conform scenariului, reusesc sa ma concentrez si sa ating toate punctele „scenariului”. Insa cele mai „constructive conversatii, si adevarate teste de autocontrol ,le-am avut cu persoane absolut necuoscute. Cu oameni cu care intri in vorba pentru prima oara ai certa senzatie ca poti spune lucrurilor pe nume, ca sunt
precum „confesionalul” ,oameni pe care ii vei pastra in minte ca pe cei carora le-ai spus ,poate, lucruri pe care nu ai reusit sa ti le marturisesti nici macar tie insuti cu voce tare. Mi s-au parut constructive pentru mine personal ,discutiile cu strainii care intra in viata mea de zi cu zi ,ocazional , punti de trecere intre o personalitate si alta, cu masca si fara masca, truismul de care pot da dovada in fata unui om pe care abia l-am cunoscut nu se compara cu adevarurile controlate pe care le spun
despre mine sau pe care am gresita impresie ca le cunosc sau ca le detin.
Asa ca , formula simplista cu care am inceput „iarta-ma parinte caci am pacatuit” mai intai ar trebui sa mi-o repet mie insumi ,mai intai de toate, sa ajung la un echilibru intre mental si fizic astfel incat acele mici sicane din autobuz sa nu-mi mai strice toata ziua , astfel incat , vorbele aruncate in vant sa treaca pe langa mine, astfel incat nervozitatea unei functionare ciufute sa pot sa o combat cu un zambet
sincer... totul pleaca dinauntrul meu ,dar trebuie sa il las sa„plece” ,tinut „inauntru” acel „ceva” se transforma ,isi pierde adevarata valoare si pana cand ,la un punct nu-si mai gaseste sensul de a iesi ..acelea sunt regretele care ne amarasc zilele si anii.
Nu exista formula universal valabila pentru fericire ,nu exista formula universal valabila pentru o viata linistita si implinita, suntem doar suma faptelor noastre ,suma mastilor pe care le purtam, suma oamenilor cu care ne inconjuram si carora le suntem loiali sau pe care ii ranim ,voluntar sau nu , suntem doar sume de
sume care la trasul liniei sunt pozitive sau negative ,depinde de care parte a semnelor suntem si cel mai important este sa te simti bine cu tine insuti nu neaparat cu cei din jur , ei sunt doar oglinzi ale propriei mele personalitati ...

Sa mai spun? In timp ce scriam randurile astea,intr un mecu de scrabble cu un vechi "amic" imbracat si el cu nervozitate in miez de noapte,cand totul ar trebui sa si redefineasca forma,si,bineinteles,dupa obisnuita mustrare ca nu eu am fost prima care sa salute la inceputul partidei,la urma,dupa ce a castigat (la timp) eu fiind ocupata cu marturisirea pacatelor mele:P,tot el ,nemultumit, ca a castigat:))